Seria Paper Mario de la Nintendo (în special The Thousand-Year Door) a lăsat o amprentă adâncă asupra universului RPG. În ultimii ani, am văzut multe titluri inspirate de acest stil, precum Born of Bread, The Outbound Ghost sau Bug Fables: The Everlasting Sapling. Cel mai nou joc de acest tip care mi-a picat în mână este Escape from Ever After. Personajele sale trăsnite, premisa ridicolă și coloana sonoră antrenantă debordează de șarm, însă gameplay-ul defectuos îi taie din avânt.
Escape from Ever After îl are în centru pe Flynt, un erou tipic de poveste, al cărui inamic declarat este dragonul tiran Tinder. Într-o zi, Flynt pătrunde în castelul lui Tinder, doar pentru a descoperi că acesta a fost evacuat de o corporație interdimensională numită Ever After Inc. Mai mult, corporația a transformat castelul într-o clădire de birouri ticsită cu cubicule, unde lucrează diverse alte personaje din basme.
Confuz, Flynt îl întâlnește pe Mr. Moon, managerul de filială, a cărui viață anterioară s-a desfășurat tot într-o carte pentru copii. Flynt refuză oferta acestuia de a intra în „servitute corporatistă” și este aruncat în temniță. Acolo descoperă că colegul său de celulă este chiar Tinder… deși acesta este acum mult mai mic și slăbit de o zgardă de neutralizare imposibil de scos. Nedorind să accepte această preluare ostilă a lumii lor, Flynt și Tinder fac echipă fără voie pentru a dărâma Ever After Inc. din interior. Așa cum era de așteptat, misiunea nu este atât de simplă pe cât pare.
Călătoria lui Flynt îl poartă în direcții neașteptate, întâlnind o pleiadă de personaje colorate. Deși Flynt este un erou generic prin definiție, inima jocului stă în însoțitorii săi și în numeroasele NPC-uri. Personajul meu jucabil preferat este „Lupul cel Mare și Rău”, care aici este de fapt un „Lup Bard”. Dintre NPC-uri, am îndrăgit-o pe Helga, o vikingă aventurieră spălată pe creier de corporație, care crede că lupta pentru promovare reprezintă adevărata libertate. Tirania corporatistă este inamicul insidios pe care Flynt, Tinder și restul găștii vor să îl eradicheze.
Premisa jocului este absurdă și fără sens, dar fermecătoare datorită scriiturii inteligente. Multe aspecte ale intrigii nu au logică, dar ce contează? Majoritatea basmelor nu au logică, și totuși ne plac. Același principiu se aplică și aici: nu căutați sensul logic, ci bucurați-vă de aventura de aproximativ 17 ore, de la începutul caraghios până la finalul sălbatic.
Muzica inspirată de jazz ridică mult atmosfera. Mi-a plăcut în mod deosebit melodia vioaie din baza de operațiuni (fostul castel), care evocă stilul muzicii de lift combinat cu fericirea prefăcută a unui anumit tip de manager. Muzica din celelalte lumi se potrivește perfect cu mediul, fiind atmosferică și distractivă. Totuși, temele de luptă sunt cam fade; deși bine compuse, nu au destul „zvâc” pentru a fi antrenante în luptă.
Explorarea este destul de liniară, iar hărțile nu sunt vaste. Punctele de salvare sunt dese, așa că nu am simțit lipsa salvării automate. Gameplay-ul constă în principal în puzzle-uri, platforming și combinații între cele două. Fiecare personaj are abilități specifice pentru teren. Dacă nu vă plac RPG-urile de tip „puzzle dungeon”, acest joc nu este pentru voi. Există tone de puzzle-uri, iar unele sunt de-a dreptul frustrante (cel din bibliotecă, din capitolul patru, este deosebit de perfid). Chiar și cele ușoare consumă timp, oprind ritmul jocului.
Secvențele care necesită precizie și dexteritate au fost dificile din cauza controalelor mult prea sensibile. Simpla deplasare lăsa senzația că aluneci pe gheață. Săriturile imprecise au făcut platforming-ul frustrant; am căzut în apă de nenumărate ori (măcar nu am pierdut viață). Stilul vizual (sprite-uri 2D în medii 3D) arată bine, dar uneori cazi de pe platforme pentru că nu există o barieră invizibilă care să te oprească la margini. Jocul ar avea mare nevoie de o opțiune pentru remaparea butoanelor, deoarece am apăsat deseori taste greșite în momente critice.
Luptele sunt pe ture, implicând comenzi sincronizate pentru atac și apărare. Strategia de a schimba personajele în timpul luptei este esențială, iar faptul că toți primesc experiență completă încurajează acest lucru. Din păcate, sincronizarea butoanelor este incredibil de imprecisă. Dacă ratezi momentul, fie dai daune minuscule, fie încasezi prea mult.
Există opțiuni de asistență pentru atac și gardă, care fac jocul mai abordabil, dar nu ar trebui să fii nevoit să oprești mecanica principală a unui joc pentru a te distra. De asemenea, există trei niveluri de dificultate, însă am întâlnit creșteri bruște de dificultate chiar și pe „Easy”. Unele lupte cu boși au părut nedrepte sau bazate pe noroc, iar altele au fost pur și simplu plictisitoare din cauza inamicilor cu prea multă viață (HP sponges).
Vizual, Escape from Ever After arată excelent. Sprite-urile 2D sunt expresive și se integrează frumos în decorurile 2.5D, respectând stilul de dioramă/carte de povești. Designul personajelor este creativ (e amuzant să vezi un minotaur împărțind biroul cu o zână). Singura problemă grafică este navigarea greoaie prin meniuri, deși acestea sunt stilate.
Verdictul meu este clar: personajele, muzica și scenariul sunt extrem de distractive. Din păcate, gameplay-ul — în special controalele imprecise, dificultatea neechilibrată și puzzle-urile enervante — m-a lăsat rece. În ciuda potențialului său, Escape from Ever After rămâne o experiență de mijloc în stilul Paper Mario.
Sumar
Pro:
Personaje colorate, muzică excelentă, scenariu inteligent.
Contra:
Controale imprecise, creșteri bruște de dificultate, puzzle-uri frustrante.
Concluzia:
Un joc de tip „Paper Mario” cu potențial, dar limitat de defecte tehnice.
